Train the Trainers

Am ezitat sa scriu acum despre acest subiect, insa entuziasmult meu nu se lasa! De ce am ezitat? Pentru ca, in opinia mea, cand te afli in plin proces pierzi din vedere multe aspecte sau, din contra, insisti pe altele nu atat de importante! Insa mie aceasta experienta (cursul Train the Trainers) mi se pare esentiala pentru dezvoltarea mea ca individ profesionist.

Am tot analizat de-a lungul anilor si am tot tras concluzii in ceea ce priveste evolutia oamenilor si interesul fiecaruia pentru ceva anume! Am invatat ca oamenii se specializeaza in ceea ce fac eu repede, usor si bine si ca e gresit sa le stii/faci pe toate. In ceea ce ma priveste, am avut mereu intrebarea asta undeva acolo in spatele gandului meu: 'ce stiu sau vreau sa fac cu adevarat?' sau, cu alte cuvinte, 'care o fi menirea mea?' Asta nu vom sti probabil nicioadata cu adevarat, dar cu cat suntem mai aproape de acea menire, cred ca ne dam seama...

Asa am ajuns, in sfarsit, si la 3T, curs pe care il vanam de mult, dar la care nu am ajuns dintr-un motiv sau altul. Acum am ajuns si cred ca unul dintre motive este si trainerul!!!(La acest subiect voi reveni, dupa ce se incheie cursul, adica dupa 19 aprilie, cand am examenul!)

Sunt intr-adevar intr-un loc in care mi-as petrece 25/24, intr-un grup elitist, dupa parerea mea, cu oameni de la care n-ai cum sa nu inveti, iar la final sigur voi mai fi urcat o treapta!!!

Voi reveni pe aceasta tema curand! Acum ma opresc pentru ca vreau obiectivitate totala din partea grupului si a trainer-ului!!! Oricum, pe masura ce inaintez, unii dintre voi veti avea capul mare de la cate va voi povesti! :)))

Natura... aer... viata...

De mai multe saptamani Cata imi propunea aceasta iesire de o zi la munte si tot aveam alteprioritati. Insa ieri am lasat orice deoparte (chair daca imi cam crapa capul de cate am de facut pana joi!!!) si am purces catre munte!
El isi facuse si un traseu de urcus pe care insa l-a modificat un pic pe criteriul spectaculozitatii pentru ca Mioara si fetita ei ce va sa vina sa nu intampine dificultati!
Asadar, am pornit pe ploaia aceea marunta catre Busteni, am urcam cu masina pana la Gura Diham si apoi... imbracati mai imult sau mai putin adecvat am inceput urcusul. Mioara si Ionut, oameni ai calatoriilor, erau dotati cu pelerine de ploaie. Noi, nu. Insa nu a fost chiar rau...
Ajunsi cam pe la jumatatea drumului, un grup de tineri draguti ne-au avertizat ca umbla Mos Martin prin padure... Insa... "nu avem noi norocul asta" zise Cata multumindu-le pentru amabilitate. Si asa a si fost: nu l-am intalnit pe Martinica! Insa am intalnit un al doilea anotimp la doar cativa pasi mai sus: iarna! Dar iarna ca la carte, adica zapada si ninsoare! Dar ce viscol... In sfarsit uite cabana Poiana Izvoarelor! Nu e departe, insa ploaia-lapovita-ninsoarea nu erau chiar prietenoase!
Gandul ca vom manca o ciorbica fierbinte ne-a mai dat cate un avant catre punctul nostru final!
A fost superb, ne-am miscat, am respirat aer (uitasem cum e!!!) si acum ne gandim deja la alt traseu pentru urmatoarea escapada!